Despre drumuri și destine!
Sunt drumuri care nu duc nicaieri, dar pe care totusi pornesti.
Nu pentru ca nu ai ceva mai bun de facut si nici pentru ca nu stii ca se termina la un moment dat.
Nici din inconstienta si nici din ignoranta.
Ca nu ajungi nicaieri, indiferent despre ce e vorba, e unul din lucrurile cele mai evidente; poti – si de cele mai multe ori o faci – sa te porti ca si cum n-ar fi asa si sa continui orbeste.
Nu din spirit de aventura, sau din prea multa incredere, cat din inertie.
E mai usor sa crezi in continuare in finalitatea eforturilor pe care le depui decat sa recunosti ca ai gresit si sa faci cale intoarsa.
E mai usor sa te minti singur si sa ii minti si pe ceilalti ca e bine decat sa o iei de la capat.
Compromisul si teama fac din oamenii mari oameni mici.
Atat de mici ca e loc pentru toti; ei nu se calca in picioare unul pe altul si nici nu se intersecteaza.
Fiecare isi vede de drumul lui la fel de mic, dar isi recunoaste semenii; e un fel de pact nedeclarat de neagresiune, dar respectat de toti.
Fiecare isi cunoaste prea bine limitele pentru a si le masura cu ale celorlalti.
Cei care nu sunt la fel de mici ca ei ii provoaca. Asta e poate sursa unicei lor satisfactii – sa isi uneasca fortele infime si sa indeparteze din drumul lor pe oricine i-ar putea sfida.
De sus lucrurile se vad astfel; de la inaltime se vad si drumurile inchise si oamenii mici; se vad si zonele periculoase si locurile unde merita sa te opresti.
Iti dai seama ca
esti acolo atunci cand nu te ating nici ignoranta si nici sagetile celor lipsiti de tinta proprie si cand te poti bucura de ce ai fara sa iti fie teama ca ti se va lua inapoi.
Hai atunci mai bine sa ne vedem fiecare de drumul lui, inchis, prost cum o fi. Si sa nu privim inapoi, ci in sus.
Drumurile de orice fel se inchid intr-un punct, iar de acolo de sus mai poti vedea incotro sa o iei.
Din acel moment o sa poti privi si inainte, cat mai departe. Cit mai inainte ….
idei contemporane
Aflate la limita dintre imaginatie si realitate, o serie de sculpturi, instalatii si haine propun o surpriza privitorului. De multe ori inovatia in arta e legata de tehnologie, viziune si elemente neobisnuite, care construiesc din inimaginabil o realitate. Toate structurile par a fi generate intr-o lume virtuala, insa e cu atat mai placut faptul ca publicul poate interactiona cu ele.
Un paște fericit vă doresc la toți :)
Ne gatim de paste :)
Daca tot se apropie pastele, atunci sa ornam ouale cit mai original 
Ce e pentru mine căsnicia?
Un articol scris ceva timp în urmă însă azi mi-am adus aminte de el … olecuță de refresh…
Ce e pentru mine casnicia?
Nici n-am inceput sa scriu si deja imi tremura mainile pe tastatura. Azi mi-a venit sa scriu despre casnicie. A te marita sau a nu te marita? Pana acum cateva luni eram convinsa cam 90 la suta ca nu vreau sa ma marit vreodata si nici sa am copii. Nu am declarat asta total, pentru ca am o vorba pe care o aplic mereu “Niciodata sa nu spui niciodata” si pentru ca am invatat ca o idee este ceea ce gandesc pe momentul respectiv si este supusa schimbarii de-a lungul timpului.
M-am gandit la casnicie pentru ca se apropie nunta unei prietene bune si am mers cu ea sa o ajut sa organizeze lucrurile, moment in care mi-am declarat intentiile in fata organizatorilor de nunti “Eu nu cred in casatorie!”. Ei bine…e o minciuna. Am vrut sa fiu moderna, am vrut sa fiu independenta, am vrut sa fiu “tare”. Nu pot spune insa nici cu maxima credinta “Cred in casatorie”. Imi doresc din tot sufletul ca doi oameni, doi straini, cum bine spune o prietena de-a mea, sa poata sa isi uneasca destinele, sa se iubeasca, sa se respecte, sa imbatraneasca frumos impreuna. Nu stiu daca se poate, nu stiu daca eu sunt in stare, nu stiu daca pot acum, nu stiu cu cine exact, nu stiu cum, dar stiu ca mi-as dori. Si vreau ceva …altfel. Nu-mi surâde ideea de nunta mare aranjata cu un an inainte, cu restaurantul si biserica inchiriate, cu rochia de mireasa cautata prin toata lumea si obtinuta la un pret fabulos, cu chinul cautatului de invitatii, aranjamente florale, formatie pentru a distra oaspetii si cutiuta “magica” in care sa se aseze plicurile cu bani. Nu am nimic nici cu cei care isi doresc asa ceva sau au si facut-o. Pur si simplu, nu sunt eu. Deci, daca ce-am descris mai sus defineste neaparat o “nunta” si daca o casnicie inseamna monotonie, plictiseala, concedii planuite strict cu cateva luni inainte, planificarea venirii pe lume a copiiilor si chiar si alegerea sexului lor, obligatii de a participa la evenimentele din familia “lui”, mersul in doi pe tot restul vietii si alte obligatii de genul, atunci nu, nu cred si nu vreau asta.
Vreau sa-mi definesc eu “casnicia” mea. Visez la un om pe care il vezi si stii ca e al tau, poate nu din prima, nu din a doua, nu din a treia ora, dar stii; un om alaturi de care sa razi, sa plangi, sa te uiti la filme, sa escaladezi munti, sa vii beata la ora 4 din club, sa te certi in ploaie pe nimicuri, sa repari masina in parcare la supermarket, sa te tii de mana si sa te saruti ca la 16 ani in mijlocul strazii, sa te respecti si sa primesti si sa acorzi libertate cand e nevoie, sa zambesti cand ii auzi vocea, desi esti cu spatele si speli vasele si au trecut 40 de ani de cand sunteti impreuna, sa nu dormi noaptea pentru ca il ingrijesti, sa il ierti sau nu pentru ca inseala. Si cand in sfarsit nu se mai poate de atata iubire sa apara un copil. Eu cred intr-o astfel de uniune, daca ii zice casnicie, atunci e ok, sunt de acord si asa.
Si totusi inca nu m-am hotarat daca sunt pro sau contra, las viata sa-mi faca o surpriza.
Azi așa!
